Un top 10 al oraselor din Romania intr-o perspectiva personala

miercuri, 5 octombrie 2011

"Ai carte, ai parte" – un proverb expirat?

Acest proverb este originar din Transilvania, unde, pe vremuri, cartea (funciară) simboliza deţinerea unei proprietăţi, a unei părţi. În decursul timpului, în urma asocierii dintre carte şi învăţătură, zicala a dobândit un sens nou şi diferit şi implicit, referitor la beneficiile educaţiei. Întrucât azi la nivel mondial este sărbătorită Ziua educaţiei, vă prezint câteva gânduri în legătură cu acest subiect.

Parafrazându-l pe marele gânditor irlandez Edmond Burke, putem spune că nașterea și propagarea răului este determinată de lipsa de acțiune a oamenilor binelui. Faptul că răul a cunoscut o propagare periculoasă în România, cu efecte vizibile în toate domeniile vieții socio-economice, nu a fost așadar posibil fără o relativă lipsă de reacție a oamenilor de valoare care de prea multe ori, din diferite motive, au fost fie marginalizați, fie dezamăgiţi s-au delimitat cu bună știință de dimensiunile concrete ale cârmuirii societății. După cum calitatea fiecărui arbore este reprezentată de fructele pe care le oferă, calitatea cârmuitorilor unei națiuni este reprezentată de consecințele politicilor pe care le realizează în beneficiul binelui comun. Iar binele comun înseamnă binele ţării, nu binele personal al celor care conduc.

Din păcate, prea puțini conducători în ale căror mâini au stat destinele acestei țări, au fost conștienți că piatra de temelie a edificiului emancipării naționale şi dezvoltării durabile este reprezentată de către educație. În acest sens, pentru puțini sistemul educațional a însemnat o prioritate, dascălii au fost mereu momiți cu gogoși otrăvite, iar proverbul "ai carte, ai parte" s-a transformat impardonabil în "ai carte, n-ai parte".

În aceste condiţii, cum poate fi sărbatorită la noi Ziua mondială a educaţiei în condiţiile în care profesorii români sunt cei mai prost plătiţi din Uniunea Europeană, iar educaţia a fost mereu Cenuşăreasca bugetului? Ci toate acestea, viitorul unei ţări nu poate fi gândit fără educaţie, mai ales acum, în acest periculos proces de deculturalizare promovat prin toate mijloacele. Un popor văduvit de lumina binefăcătoare a culturii și a educației va fi mereu un popor sărac material și mai ales spiritual, un popor care va privi cu jind spre zările străinătății, spre care va fi mereu tentat să își întrepte pașii, lăsând în urmă, o patrie suferindă şi fără perspective. De ce această iresponsabilă lipsă de interes faţă de educaţie şi implicit faţă de viitor?

Măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, este necesară o implicare activă a societăţii civile şi a oamenilor de valoare într-un demers care să determine o schimbare reală, atât de așteptată de mai bine de 20 de ani. Motivația acestei necesități rezidă în faptul că investiția în viitor, prin educație, este indispensabilă în orice societate responsabilă și că neglijând educația tinerilor, compromiţi viitorul acestei țări. Aceasta pentru că, educaţia este, așa cum spunea Nelson Mandela, cea mai puternică armă pe care o putem folosi pentru a schimba în bine lumea.

sâmbătă, 2 iulie 2011

Modernizare si integrare

Modernizare și integrare

Ultimele decenii ale istoriei României şi Europei, cu deosebire a estului acesteia au fost între cele mai agitate perioade ale istoriei contemporane. După cel de-al doilea razboi mondial continentul european s-a scindat în două sisteme social-politice, economice şi ideologice – sistemul capitalist, sau occidental şi acela socialist (iar în cadrul acestuia CAER – „Consiliul de Ajutor Economic Reciproc”) respectiv în două blocuri militare, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO şi Tratatul de la Varşovia. Între cele două sisteme şi blocuri militare a căzut pentru câteva decenii „Cortina de fier”. „Lupta de clasă”, caracteristică ţărilor „democrat-populare” în perioada imediat următoare conflagraţiei mondiale, s-a extins şi asupra raporturilor dintre Estul socialist şi Vestul capitalist. S-a constatat un fel de competiţie manifestată pe toate planurile, în economie, politică, cultură, artă sau sport. Această situaţie a influenţat negativ spaţiul răsăritean. S-a demonstrat, cu forţa realităţii obiective şi a gândirii eliberate de prejudecăţi de clasă, că progresul societăţii inclusiv realizarea obiectivelor sale sociale fireşti, se pot obţine doar în cadrul unei orânduiri în mod real democratice, absolvită de orice forme de totalitarism şi dogmatism, bazată pe legile unei vieţi economice libere, orientată spre nevoile pieţii, nevoi care aparţin, în definitiv, societăţii umane. În competiţia dintre sisteme a învins, până la urmă, acel sistem care, înregistrând o productivitate mai mare a muncii, poate să asigure prin aceasta acoperirea în mai mare măsură a necesităţilor umane.

Pentru România, ca şi pentru toate celelalte ţări care au cunoscut experienţa totalitarismului comunist şi, pe care depăşind-o în situaţia ivită ulterior anului 1989, problemele de rezolvat la nivel naţional, zonal şi local au fost dintre cele mai dificile. Aceasta în măsura în care aceste ţări au hotărât să se integreze într-un stil şi ritm nou de muncă, de viaţă şi de gândire. După destrămarea sistemului socialist (mai întâi ca sistem inter-statal, ulterior în fiecare stat component), prin desfiinţarea CAER şi a Tratatului de la Varşovia, prioritare au fost aderarea şi integrarea în structurile euro-atlantice, structuri economice, politico-juridice, militare. Aceasta a fost şi este percepută ca o şansă viabilă de a se dezvolta în sensul modernizării şi progresului.

Antrenând toate straturile de viaţă socială, modernizarea presupune modificări esenţiale în conştiinţa oamenilor, în concepţiile lor politice şi juridice în primul rând, în mentalităţile respectiv în atitudinile faţă de viaţa social-politică, juridică, economică şi spirituală a ţării. Au fost – şi sunt încă necesare activităţi preliminare de informare a populaţiei asupra teoriilor şi noţiunilor utilizate respectiv a realităţilor pe care le exprimă. Considerăm că, din păcate, acestei chestiuni, cu toată importanţa sa, nu i s-a acordat, cel puţin la nivel de masă, atenţia cuvenită. Întrucât s-a creat impresia că intrarea în „marea familie europeană” este – ceea ce a şi fost – o dorinţă quasi-generală însă pentru o serie de categorii socio-umane, rurale şi urbane, s-a perceput a fi mai mult o „fenomen” mecanic şi prea puţin organic. Dacă la nivelul conştiinţei sistematice s-au ridicat adeseori la un nivel ştiinţific adecvat, constatările, concluziile şi recomandările sale nu au penetrat corespunzător în conştiinţa comună. Unii, mai apropiaţi de mentalul colectiv, au fost înclinaţi să creadă că deşi nu este vorba de o desconsiderare de sorginte elitar-europeană a realităţii româneşti, concepte fundamentale precum „intrarea în Europa” ar fi cel puţin un abuz lingvistic. „Argumentaţia” a decurs (şi pentru unii ea este încă actuală) în sensul că ţara noastră oricum „este dintotdeauna în Europa”, minimalizându-se faptul că în parametrii socio-politici, economici şi spirituali „Europa” nu este pe atât o noţiune (pur) geografică, pe cât una umană complexă, implicând toate aspectele obiective şi subiective ale vieţii sociale omeneşti. O realitate poate că niciodată încheiată deplin, o realitate care se edifică în lumina unui ideal dinamic, în continuu progres. De asemenea populaţia, în marea parte a ei, a văzut şi aşteptat în principal beneficiile integrării şi mai puţin costurile sau riscurile ei.

Între noţiunile care definesc acest proces istoric sunt şi acelea de „aderare” şi „integrare”. Aşa precum cunoaştem (aici recurgem la explicaţii elementare, de dicţionar) prin aderare (provenind de la verbul „a adera”) se înţelege – 1. „A deveni membrul unui partid, al unei ideologii, al unei acţiuni, cunoscându-i şi împărtăşindu-i principiile”; 2. „A se ţine strâns de ceva”; 3.”(despre state) a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat” (subl.ns.) – (DEX, Edit. Academiei..., Bucureşti, 1975 , p.11). Noţiunea de „preaderare” semnifică acţiunile politice, juridice, economice şi ideologice premergătoare aderării propriu-zise, activităţi menite să prepare partea care optează pentru aderare în sensul facilitării acestui obiectiv. Integrarea presupune un proces amplu şi profund în cadrul căruia cel implicat să devină parte organică a unui întreg, parte aflată în relaţii de interdependenţă cu celelalte părţi şi cu întregul acestora. Conform aceleiaşi surse (DEX, 1975) prin integrare se înţelege acţiunea de a (se) integra şi rezultatul ei; (p.433). Prin a (se) integra se înţelege „ A (se) include, a (se) îngloba, a (se) încorpora, a (se) armoniza într-un tot” (ibid.). Anthony Giddens, ocupându-se de creşterea interdependenţei din „societatea mondială” în cadrul globalizării, foloseşte noţiunea de „integrare globală”. Totodată, el consideră că „Uniunea Europeană” reprezintă o replică la globalizare, o încercare de a compensa puterea în scădere a statelor-naţiuni prin construirea unei asocieri supranaţionale de state europene. Continuând această idee, putem spune că Uniunea Europeană este o formă de integrare care caracterizează continentul european. Alte semnificaţii, mai particulare ale concept la Giddens sunt: integrare politică, integrare economică industrială, integrare rasială (îndeosebi a populaţiei de culoare), integrarea computerului şi a tehnologiilor de comunicaţii (în cultura şi civilizaţia contemporană), integrarea şcolară, integrarea zonală (în arhitectură) etc.

În sens general, „integrarea europeană” înseamnă um „proces prin care ţările membre ale Uniunii Europene înţeleg să-şi transfere, în mod progresiv, de la nivel naţional la nivel supranaţional, o serie de competenţe ce ţin de resortul suveranităţii naţionale, acceptând să le exercite în comun şi cooperând în domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială şi culturală ce vizează progresul şi dezvoltarea acestor state” (Ion Jinga, Andrei Popescu, Integrarea europeană – Dicţionar de termeni comunitari, lucrare publicată sub egida Consiliului Legislativ, Edit. Lumina Lex, 2000, p.113). Aplicată în domeniul economic al vieţii sociale, integrarea europeană presupune dezvoltarera interdependenţei economice a ţărilor membre, liberalizarea pieţelor şi a comerţului acestora, circulaţia liberă a forţei de muncă şi a capitalurilor. Integrarea politică implică încorporarea principiilor şi practicilor politice democratice ale Uniunii, aceea juridică – armonizarea legislaţiei în sensul adoptării concepţiei juridice europene, aceea spirituală – însuşirea valorilor culturii europene respectiv general-umane şi, ca o sinteză a tuturor, asimilarea şi respectarea principiilor şi normelor morale ale culturii şi civilizaţiei europene.

duminică, 12 iunie 2011

Cetățuia – o bijuterie pierdută a Clujului


Adeseori atunci când ne gândim la Cetățuie primele lucruri care ne vin în minte sunt Hotelul Belvedere și Crucea care străjuiesc urbea de la înălțimea acestei frumoase coline. Cu toate acestea, în apropierea lor regăsim și alte obiective turistice ale Clujului, aflate însă într-o avansată stare de degradare. Astfel, menționăm prima citadelă ridicată de Habsburgi în Transilvania, o fortificație de tip Vauban ale cărei lucrări au fost demarate începând cu anul 1715.

Această fortificație a fost construită cu scopul de a asigura controlul asupra orașului, odată cu intrarea Transilvaniei sub administrația austriacă. Complexul, realizat după planurile arhitectului Giovanni Visconti, avea ziduri sub formă de stea, o redută, un turn și era înconjurat de bastioane. Inițial, Cetăţuia deținea trei porţi iar în cadrul incintei existau o serie de cazărmi, depozite de muniţii și alimente, spații pentru comandamentul cetăţii. Deși odată cu construcţia Hotelului Belvedere (1969-1970) a fost demolată partea sudică a fortificației, două dintre porţi şi câteva dintre clădiri au supravieţuit până în momentul de față.

Complexul a funcționat și ca închisoare, îndeosebi în perioada Revoluției de la 1848. Aici a fost închis și executat pastorul Stephan Ludwig Roth, cel care, în articolul „Războiul limbilor în Transilvania”, transmitea Dietei ardelene câteva gânduri valabile și în prezent: „Nu văd nevoia de a se impune o limbă oficială a țării. Nu este nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română” pe care „o înveți singur, pe stradă, în contact singur cu oamenii. Și chiar dacă nu ai dori să înveți limba aceasta, o înmiită trebuință impune cunoașterea ei”.

Deși zona dispune de un remarcabil potențial turistic (care ar trebui valorificat, de ce nu, după modelul cetății din Alba-Iulia), lipsa de interes a autorităților post-decembriste a făcut ca acestă loc să ajungă într-o impardonabilă stare de degradare.

Convinși că un complex medieval restaurat ar face cinste unui oraș cu pretenții de capitală culturală europeană, subliniem importanța demarării unui proiect care să aibă în vedere reabilitarea întregii zone și intrarea sa în circuitul turistic și le solicităm autorităților locale luarea unor măsuri urgente în acest sens.

vineri, 22 aprilie 2011

Mesaj pascal

Mesaj pascal

Paştele este cea mai importantă sărbătoare creştină a anului. De Paşti celebrăm Învierea lui Iisus Christos, fiul lui Dumnezeu, întrucât potrivit Noului Testament, la trei zile după ce a murit crucificat, Iisus a înviat. Acesta reprezintă un moment crucial în istoria celor două milenii creştine, un moment care a determinat exponenţial mesajul creştin şi implicit istoria umanităţii. Fără certitudinea unui Christos înviat, creştinismul nu ar fi existat iar Iisus rămânea un admirabil spirit erudit, lipsit însă de consistenţă divină. Implicit, fără un Christos înviat, mesajul acestuia era o cale, nu „Calea, Adevărul şi Viaţa”, credinţa noastră nu o certitudine, ci o alternativă zadarnică, iar existenţa noastră ar fi lipsită de sens, un fruct al hazardului.

În scurta perioadă premergătoare Învierii, regăsim primirea triumfală a lui Iisus în Ierusalim (prin care mulţimea saluta sosirea în Oraşul Păcii a celui pe care credeau că îi va conduce în lupta pentru libertate şi independenţă politică), invidia liderilor religioşi şi a cărturarilor, trădarea şi vânzarea pe 30 de arginţi făcută de un apropiat, judecarea şi batjocorirea, lepădarea lui Petru, crucificarea şi moartea lui Iisus. Toate acestea sub auspiciile tăcerii celor care au cunoscut adevărul dar nu au avut curajul să îl rostească pentru a nu se pune rău cu gloata, autorităţile sau formatorii de opinie. Unde au fost cei vindecaţi sau binecuvântaţi de cuvintele Sale? De pretutindeni nu s-a auzit decât o dureroasă şi laşă tăcere. Cât de bine se păstrează şi în zilele noastre acest fenomen… La final, prin Înviere, asistăm la victoria Binelui asupra Răului.

Paştele creştin derivă din Paştele evreiesc, numit Pesach. Pentru prima dată, Paştele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 î.Chr. În aceast timp, după o lungă perioadă de robie, evreii au părăsit Egiptul cu ajutorul lui Moise. Cu ocazia plecării din Egipt, când au celebrat pentru prima dată Paştele, evreii trebuiau sacrifice un miel, sângele acestuia oferind garanţia prin care credincioşii dădeau de înţeles că au respectat mesajul Creatorului. În ceea ce priveşte creştinii, Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu evreii, de data aceasta nu prin Moise, ci prin Fiul Său, Iisus. Legământul cel nou nu mai este adresat doar evreilor, ci întregii umanităţi, tuturor popoarelor care vor să primească mesajul lui Iisus Christos.

În aceste zile întreaga comunitate creştină îşi primeneşte trupul şi sufletul pentru a primi cum se cuvine Învierea Fiului lui Dumnezeu, Cel care ne-a dat o viaţă al cărei sens este acela de a iubi şi de a sluji Adevărului, Luminii şi Binelui. Cu ocazia acestei Sfinte Sărbători a Învierii vă dorim să găsiţi calea spre fericire şi să păşiţi în lumina Binelui având un Paşte fericit şi binecuvântat!

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Bun-venit Matia! Isten hozott Mátyás!

După repetate întârzieri determinate de o lentă restaurare, grupul statuar Matia Corvin a revenit în inima Clujului. Dacă ar fi să facem o incursiune în istoria sa, trebuie să menționăm că odată dezvelit în 1902, monumentul, a devenit în decursul timpului unul dintre simbolurile orașului. Realizarea lui a fost finanțată prin subscripții publice și este opera sculptorului János Fadrusz. O dovadă suplimentară în legătură cu aprecierea de care s-a bucurat acest ansamblu monumental este reprezentată de marele premiu obținut la Expoziția Mondială din 1900 de la Paris. De asemenea, Fadrusz a devenit cetățean de onoare al Clujului și a primit titlul de „doctor honoris causa” al Universității Franz Josef. Pentru a rămâne în amintirea colectivă a urbei, respectivul sculptor a dat chipul său voievodului ardelean Ștefan Bathory, una dintre cele patru personalități care-l străjuiesc pe regele Matia, alături de comitele timișorean Paul Chinezu, generalul Blasius Magyar și palatinul Ștefan Szapolyai.

Din păcate, istoria acestui monument a fost marcată și de unele polemici. Originea regelui Matia Corvin (1443-1490) a fost revendicată atât de români, cât și de către maghiari, pierzându-se din atenție, în multe cazuri, tocmai faptul că acesta a fost atât român (tatăl său era Iancu de Hunedoara), cât și maghiar (mama sa era Erzsébet Szilágyi).

Cu toate acestea, în primul rând, acest important rege a fost un fiu al Clujului și al Transilvaniei. Monumentul care îl reprezintă trebuie să rămână un punct de referință al orașului, o mândrie pe locuitorii săi, indiferent de naționalitate și un simbol al normalității într-un oraș cu pretenții de capitală culturală europeană. Plămădit din alăturarea a două culturi diferite, regele Matia este și o expresie a multiculturalismului transilvănean și clujean.

Matia Corvin a revenit în inima Clujului său natal. Simbolic, revenirea sa este necesară, la justa ei însemnătate, și în inimile clujenilor. Bun-venit acasa rege Matia! Isten hozott Mátyás király!

Nu va temeti!


La 6 ani de la dispariţia Papei Ioan Paul II, mesajul său rămâne actual:

Nu vă temeţi!”


Cu aceste cuvinte şi-a inceput, in toamna anului 1978, Papa Ioan-Paul al II-lea activitatea de Episcop al Romei şi suveran al statului Vatican.


Aceste cuvinte ("nu vă temeţi") sunt, în fond, o continuare explicită şi actualizată, a îndemnului christic: “Îndrăzniţi, Eu am învins lumea!”. Ele au o valoare universal valabilă dar şi una particulară, în raport cu momentul istoric in care au fost rostite. Desigur, noul Papă s-a adresat tuturor (urbi et orbi – cetăţii şi lumii), însă cu adresă directă şi eficientă la omenirea oprimată politic şi religios. Cei care şi-au însuşit atunci mesajul papal – precum si cei care l-au asimilat ulterior au fost oamenii care vor schimba faţa lumii la sfârşitul secolului XX.

Karol Josef Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea s-a născut în Polonia la Wadovice, la 18 mai 1920. Viaţa sa, desfaşurată într-o perioadă istorică dramatică, marcată îndeosebi de cel de-al doilea război mondial şi de opresiunea exercitată de totalitarismul comunist ateu din estul Europei a fost o luptă şi o încercare continuă, o succesiune de tragedii în familie (moartea timpurie a mamei, tatălui şi fratelui), formarea ca intelectual şi ca teolog, cariera preoţească şi didactică, bolile, accidentele, atentatul. Între “altele” a fost arhiepiscop de Cracovia (din 1964), iar din 1967 Cardinal şi profesor de etică la Universitatea Catolică din Lublin.

La 16 octombrie 1978 este ales de către Conclavul Cardinalilor Papă, al 264-lea în lunga istorie a papilor inaugurată de catre Sfântul Petru la Roma. Pontificatul său, al primului papă slav din istorie, a avut o semnificaţie deosebită prin actualitatea de relansare a mesajului creştin în lume, punându-şi prin această activitate amprenta asupra schimbărilor politice din ultimele decenii ale secolului XX şi având în centrul lor prăbuşirea comunismului. Fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov afirma că “fără acest Papă nu se poate înţelege ce s-a întâmplat în Europa la sfârşitul anilor optzeci”.

Ioan-Paul al II-lea a fost cel mai activ Papă din istorie; după ce a contribuit la prăbuşirea totalitarismului, apară cu aceeaşi forţă drepturile omului, combate excesele capitalismului, arătând că înfrângerea comunismului nu justifică dominaţia necontrolată a capitalului asupra oamenilor şi popoarelor, se opune războaielor din Golf, din fosta Yugoslavie sau din Irak. Responsabil şi curajos recunoaşte că au fost şi momente întunecate în istoria Bisericii (Inchiziţia, anti-semitismul), momente pentru care îşi cere iertare în numele Bisericii. A fost primul Papă care vizitează o ţară majoritar ortodoxă (România, mai 1999), sau primul Papă care a vizitat o sinagogă sau moschee. A fost prin excelenţă un Papă misionar, prezenţa şi cuvântul său electrizând mulţimile imense de participanţi. Ioan-Paul al II-lea şi-a exercitat influenţa binefăcătoare şi în afara Bisericii; a vizitat Cuba comunistă; i-a numit fraţi pe musulmani şi pe evrei, a depus o scrisoare la Zidul Plângerii din Ierusalim în care a cerut iertare pentru excesele făcute faţă de evrei. S-a opus cu fermitate regimurilor fundamentaliste: “a folosi religia ca pretext pentru nedreptate şi violenţă e un abuz îngrozitor şi trebuie condamnat de către toţi cei ce cred cu adevărat în Dumnezeu.“

Papa Ioan-Paul al II-lea a fost chemat de către Domnul său la 2 aprilie 2005, însă roadele activităţii sale nu vor fi uitate niciodată. Acesta este un nou motiv pentru a ne reaminti aprecierea lui Al. Soljenitin: “ alegerea lui Karol Wojtyla ca Papa este singurul lucru bun care s-a intâmplat omenirii în secolul XX”. Deşi a aparţinut Bisericii Catolice şi lumii creştine, prin mesajul său de iubire, iertare şi pace el a aparţinut, şi aparţine tuturor. Nu întâmplător milioanele de pelerini prezenţi la funerariile sale au cerut sanctificarea sa imediată. În acest sens, Papa Ioan Paul II va fi beatificat pe data de 1 mai 2011. Iar unul dintre argumentele sanctificării sale ar fi tocmai eficienţa mesajului său christianic de iubire, unitate şi pace.

Cu acest prilej, repetăm propunerea adresată oficialităţilor locale de a demara o dezbatere publică cu scopul de oferi Parcului Central din Cluj-Napoca numele acestei personalităţi marcante a lumii contemporane.

duminică, 20 februarie 2011

Romania si talantii sai pierduti

Al 25-lea capitol al Evangheliei după Matei ne vorbește despre responsabilitate, laudă și pedeapsă. Parabola este simplă: există un stăpân, trei servi care primesc de la acesta un număr de talanți și un moment final, de balanț, în urma căruia servitorii care și-au sporit numărul de talanți primesc elogiile stăpânului iar cel care a nu a făcut nimic cu talantul este pedesit. Talantul pe care stăpânul îl încredințează servitorilor reprezintă talentul cu care fiecare om este înzestrat de Dumnezeu, acea sumă a abilităților și capacităților (materiale, intelectuale sau spirituale) pe care le deține ființa umană. Nu este necesar ca toată lumea să aibă același număr de talanți.

Esențială e maniera în care sunt utilizați. Nu se dorește ca fiecare să primească același număr de talanți întrucât acest lucru ar fi imposibil, fiecare individ uman fiind, datorită legilor naturii, unic. Mergând pe același raționament, este exclusă utopia socialistă a unei societăți egalitare. Servitorii care și-au folosit talanții corespunzător sunt apreciați, iar cel care l-a îngropat e mustrat. Stăpânul nu îi plasează pe cei trei la egalitate, ci e just, acționând meritocratic, ghidat de principiul “după faptă și răsplată”. Evident că și în societate acest exemplu funcționează. Dacă ar exista un sistem de recompense nediferențiate, orice inițiativă ar fi descurajată iar progresul s-ar realiza mai lent, sau chiar deloc. Dogmatic, acestă pildă mai relevă și existența liberului arbitru. Stăpânul nu impune vreun obiectiv. Astfel, fiecare om are libertatea de a-și utiliza talanții după bunul plac. La final, deși rezultatele celor care și-au întrebuințat cu folos capacitățile sunt evident diferite, acest lucru nu este important în ochii judecătorului. El este satisfăcut că primii doi servitori au acționat responsabil, cu bună credință, în circumstanțele diferite ale propriilor limite. Altul este tratamentul aplicat celui de-al treilea serv, sluga “vicleană, leneșă și netrebnică”, a cărui atribute sunt aspru pedepsite.

Adesea mă gândesc la talanții primiți de țara noastră și cred ca acest teritoriu a fost binecuvântat cu toți talanții de care putea dispune stăpânul. Într-adevăr, cu dificultate poți găsi o țară care să dețină resursele României. Nu întâmplător încă din vechime, așa după cum amintea însuși Papa Ioan-Paul II, acestui ținut i se mai spunea Grădina Maicii Domnului. Cum și-a utilizat însă România talanții? Este evident că nu i-a fructificat și nici măcar nu i-a îngropat. Asemeni fiului risipitor, această țară și-a bătut joc de zestrea primită. Condusă mai mereu de o clasă politică incompetentă, România și-a repudiat valorile, și-a trimis fiii la slugărnicit lumea întreagă, și-a amanetat aurul străinilor, și-a pus lacătul pe Grânarul Europei, și-a lăsat de izbeliște frumusețile naturii (vezi Herculanele, odinioară perla turismului european care a devenit o ruină). Mai nou, deși se spune că “cine nu are bătrâni, să își cumpere” profesori de mare valoare sunt îndepărtați prin pensionare forțată de la catedră într-un stil înjositor, după ce nu demult au fost păcăliți cu legi de majorări salariale neaplicate ( mă întreb în ce stat de drept al lumii civilizate s-a mai petrecut așa ceva?!), respectiv umiliți cu legi de diminuări salariale, evident aplicate. Lista exemplelor poate continua.

La final, pilda talanților pomenește că pedeapsa servitorului care și-a bătut joc de talant a constat în trimiterea acestuia în “întunericul cel mai din afară, acolo unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Acum este explicabil de ce Grădina Maicii Domnului e copleșită de plângeri și scrâșnirea dinților.

luni, 17 ianuarie 2011

Remember Ion Ratiu


Pe data de 17 ianuarie se împlinesc 11 ani de la trecerea în eternitate a domnului Ion Rațiu. Acesta s-a născut la 6 iunie 1917 la Turda și provine dintr-o veche familie transilvană, care a dat mai multe generații de luptători pentru cauza națională a românilor. În cei 50 de ani de exil a rămas un fidel apărător al valorilor autentice românești și un militant neobosit în vederea democratizării vieții politice din țara noastră.

După Revoluția anti-comunistă din 1989 s-a întors în România. Din păcate, după 5 decenii de teroare bolșevică, puțini români i-au înțeles mesajul. După un îndelungat exil în decursul căruia a acumulat o experiență politică impresionantă, Ion Rațiu a venit acasă dorind să pună aceste calități în serviciul neamului său. Cu toate acestea, despre dânsul s-a spus că este cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut. Activitatea și mesajul său sunt continuate, în serviciul națiunii române, de fiii acestuia prin intermediul fundației care îi poartă numele.

Deși Ion Rațiu va rămâne un nume de referință în istoria țării, iar legăturile sale cu Clujul au fost puternice, autoritățile locale clujene nu au învrednicit nici măcar cu un răspuns solicitarea noastră de a onora, prin realizarea unui bust în municipiul nostru, memoria acestui mare om de stat.

Faceți căutări pe acest blog

Cluj-Napoca, my city!

Poveste de Craciun

The tour of Romania in three minutes !

Romanian Anthem, Landscapes and Personalities!

Vis de copil, Autograf

Transilvania

Arhivă blog